Interviu în exclusivitate pentru Radio România Actualităţi, acordat de profesorul american Abdulaziz Sachedina, consilier al Departamentului American al Apărării.

Carmen Gavrilă: Noua atitudine iraniană în politica externă a trezit reacţii extreme, de la neîncredere abosolută la entuziasm exagerat. Care ar fi, în fapt, registrul în care să citim politica iraniană din ultimele luni?

Abdulaziz Sachedina: Chiar luna trecută eram în Iran şi predam acolo şi am simţit un optimism precaut, pentru că lucrurile sunt imprevizibile când este vorba de cei care deţin puterea. De fapt, cu Iranul este greu să faci predicţii. Ţinând cont de asta, cred, totuşi, că, acum, conducerea iraniană ştie foarte bine că nu se poate izola şi nu poate lăsa să fie lăsată izolată prin embargou economic şi că iranienii sunt sub o mare presiune: cu mărfurile de trei ori mai scumpe, traiul a devenit foarte scump, situaţia economică este foarte grea. Cred, totuşi, că, de data aceasta, conducerea iraniană chiar este dispusă să facă ceva. M-am întâlnit cu preşedintele Rohani în septembrie, la New York şi am remarcat o schimbare în atitudine, în mentalitate. În plus, există o relaţie foarte strânsă între liderul suprem Ali Khamenei şi preşedintele Rohani, sunt prieteni de 27 de ani, iar Khamenei îi sprijină pe preşedintele Rohani şi pe ministrul de externe Javad Zarif. Fără sprijinul lui Khamenei nu cred că Iranul ar fi făcut aceşti paşi. Ştiţi bine că ultraconservatorii iranieni nici nu vor să audă de aşa ceva. Ei fac eforturi ca Iranul, după cum se exprimă ei, să nu cadă din nou în orbita americană. Eu nu cred că Iranul, la 35 de ani de la revoluţia islamică, ar putea face aşa ceva. Nu cred în ideea că ar exista un plan ca Iranul să devină un nou satelit al Americii. Este clar însă că puterea realizează că este un moment crucial şi, că, dacă nu încep un nou capitol în relaţia cu America şi Europa, vor pierde. Până acum, conducerea iraniană a folosit discursul antiamerican ca să rămână la putere şi să aibă legitimitate, iar dacă spuneai că vrei relaţii cu America, pierdeai legitimitatea în plan intern. Însă, acum, nu s-a întâmplat aşa.

Carmen Gavrilă: Dar am mai văzut în trecut, şi fără un efect considerabil, discursuri liberale şi deschise spre Occident, de exemplu, de la fostul preşedinte Khatami. Noul preşedinte, dar şi liderul suprem, încearcă, acum, să-i convingă pe iranieni că, ce se întâmplă, nu este o trădare a idealurilor revoluţiei, ci un nou mod de supravieţuire. Le reuşeşte asta?

Abdulaziz Sachedina: Cred că este important să nu uităm că, Khatami şi Khamenei nu se înţelegeau deloc. Khatani a încercat să-şi extindă puterea şi, imediat, Khamenei l-a contracarat, ridicând obstacole în calea lui. Rohani are o relaţie diferită cu Khamenei, sunt prieteni, care, cumva, s-au adunat împreună după mult timp. Este ca şi cum Khamenei l-ar fi aştetptat pe Rohani şi să pornească acest nou capitol, nouă epocă. Şi ar mai fi un factor: poziţia ultraconservatorilor în Iran nu este văzută tocmai favorabil de populaţie. Iranienii văd că ultraconservatorii nu sunt doar negativişti, dar au şi schelete în dulap, de exemplu, Gărzile Revoluţionare Pasdaran sunt corupte, fac mulţi bani, investesc mult în imobiliare, Gărzile se tem că vor fi prinsă până la urmă, cum zice şi un proverb persan, că hoţul este prins după 40 de zile. Ultraconservatorii ştiu că poziţia lor nu mai este aşa puternică, aşa că trebuie să fie cât de cât de acord cu liderul suprem Khamenei. Cred că sunt mai multe semne acum în Iran, fie ele din motive practice sau ideologice, că ţara se mişcă spre o relaţie mai bună cu lumea din exterior.

Carmen Gavrilă: Jocurile de putere interne din Iran sunt greu de înţeles din exterior. În Occident, Gărzile Revoluţionare Pasdaran sunt văzute ca fiind sub directa coordonare a liderului suprem, însă, de prin 2003, au început să formeze un nou curent politic cu o mare putere economică. Ahmadinejad a fost un reprezentant al acestui curent. Care este acum situaţia şi dacă există o luptă pentru putere între vechii clerici, vechile fundaţii religioase care au făcut revoluţia islamică, şi politicienii proveniţi din rândul Gărzilor Revoluţionare?

Abdulaziz Sachedina: Cultura iraniană este uneori înşelătoare pentru cei din exterior, pentru că urmează această distincţie între exterior-interior. Adică, arăţi în afară ceva diferit de ce arăţi în interior. De aceea există suspiciuni că iranienii nu sunt cu adevărat serioşi în negocierile cu cele şase mari puteri. Această impresie este justificată doar parţial, pentru că, în cultura iraniană a Ta'arof-ului, adică a politeţii verbale şi comportamentale, a formalităţilor, există ceva mai profund: conştiinţa faptului că, sub toate aceste formalităţi, în Iran există foartă multă corupţie, bani făcuţi ilegal, afaceri în care sunt implicate Gărzile Revoluţionare, care au fost expuse vederii. Trebuie să nu uităm, că, în Iran, în momentul în care invoci islamul şi corectitudinea islamică, cu atât mai mult eşti urmărit de populaţie.

Carmen Gavrilă: Uneori, islamul poate deveni un instrument de combatere a corupţiei, iar Gărzile Revoluţionare au fost prinse cu mâinile murdare. Tocmai aici este paradoxul: fostul preşedinte Ahmadinejad a fost primul politician iranian care a transformat în program politic şi cu argumente islamice lupta anticorupţie şi de aceea a fost votat, iar, acum, curentul politic din care făcea parte a fost invins la alegeri.

Abdulaziz Sachedina: Exact. A fost ceea ce numim "dezîncântarea oamenilor". Vreme de opt ani, Ahmadinejad nu a îmbunătăţit deloc economia, dimpotrivă, a adus Iranul la faliment, nu a luptat cu corpuţia, ba chiar el însuşi a fost implicat, pentru că a practicat nepotismul cu apropiaţii lui. De asemenea lucruri s-au săturat iranienii. Dar mai este ceva: iranienii s-au săturat de abuzarea religiei sub Ahmadinejad, iranienii nu sunt foarte religioşi, iranienii îşi iubesc religia, dar nu neapărat pun în practică perceptele, însă nu le place să se facă abuz de religia lor. Asta au făcut Ahmadinejad şi Pasdaran. Au torturat islamul vreme de opt ani şi l-au făcut un paria în plan internaţional.