Seniorul a plecat într-o lume mai bună, simplu și discret, cum și-a trăit întreaga viață.

A plecat într-o joi gri şi ploioasă, aşa cum a fost o mare parte din tinereţea sa.

Puţini ştiu că Ion a fost dat spre adopţie unei surori a tătălui, căsătorită cu un preot pe nume Diaconescu, şi astfel a primit numele de familie al tatălui adoptiv şi anume Diaconescu.

S-a înscris în politică de foarte tânăr, la 17 ani, vârstă la care mulţi tineri nici nu ştiu ce înseamnă politica.

Şi de aici începe calvarul. Pentru vina de a fi fost ţărănist, a fost arestat şi a suportat chinurile cumplitelor închisori comuniste.

Ion Diaconescu, deținut politic

Timp de 17 ani a fost închis la Jilava, Aiud, minele de plumb din zona Baia Mare, unde a trăit chinuri greu de descris în cuvinte.

A găsit puterea să rememoreze, pentru Radio România Actualităţi, amintiri de-a dreptul cutremurătoare.

"Am trecut prin Jilava, prin toate astea, închisorile pregătitoare, am ajuns la Aiud, am ajuns în Zarca Aiudului şi s-a caracterizat prin foamete. Anii '42-'50 eram nişte fiare flămânde, cu picioarele umflate, nu ne puteam deplasa până afară, la toaletă, să zic aşa. Când ieşeam din mină, ei erau revoltaţi că evadaseră o mulțime din mină, şi asta era motiv de represalii. Şi, cum ieşeam din mină, ne număra cu, avea un fel de par, în mână, şi dădea cu el, dădea în cap , "unu, doi", că trebuia să iasă la număr", își amintește Ion Diaconescu.

În iadul închisorii, nu se dă bătut şi comunică cu Corneliu Coposu, de care îl despărţea un zid, prin semnalul MORSE.

Mai apoi, pentru a nu da de bănuit gardienilor, rostesc alfabetul tuşind.

Tot în calvarul închisorii trăieşte un episod care îi dă fiori pe şira spinării, chiar şi acum, după ani şi ani.

Suportă o operaţie de apendicită "pe viu", în timp ce comandantul închisorii îi scria deja formele de înmormântare.

"Păi, am avut o criză de apendicită, încă de când eram în Zarca Aiudului şi, acolo, un coleg care era doctor se angajase că, dacă ajunge la o stare foarte avansată, va încerca el, cu coada lingurii, pe care o ascuţise, să-mi facă ceva, dar era foarte periculos. Dar, până la urmă, am ajuns la mină şi, la mină - deci o dată ajunşi la mină - nu mai puteau să-i ducă în puşcărie, că s-ar fi răspândit zvonul că există deţinuţi, la minele de prund. Se ţineau secrete, nu se ştia că există lucrul ăsta. Şi atunci, decât să se ducă bolnavul undeva sau în spital, mai bine să fie doctorul aici. Până la urmă, ca să nu duceţi vorba, aici, la Nistru (!), a apărut unul care era doctor şi, când a auzit că e vorba de o operaţie, s-a declarat imediat că este în stare să facă operaţia. I-a adus un instrumentar de ăsta, primitiv, s-a apucat să mă opereze. Mi-a făcut anestezie la şira spinării; n-a prins, mi-a făcut anestezie locală, dar, dacă ei nu s-au priceput, n-au ştiut cum să taie, au trecut efectele anesteziei şi... chinurile de pe lume. Am stat pe masa aia de operaţie, vreo patru ore, 3-4 ore jumătate, în chinuri groaznice. Directorul puşcăriei făcea formele de înmormântare a mea, mi le făcuse. Nu mai puteam", povestește Diaconescu.

În 1964 este eliberat din închisoare, dar continuă să se întâlnească cu Coposu în ilegalitate, pentru că visul lor, PNŢ, trebuia să prindă contur.

Omul Ion Diaconescu

Abia după Revoluţia din decembrie 89, cei doi seniori ţărănişti, Coposu şi Diaconescu, îşi văd visul cu ochii: intrarea în legalitate a PNŢ.

Începe o altă poveste a ţărăniştilor, care câştigă puterea politică, însă, după ce partidul se erodează, pierde tot.

De pe culmile politice ajunge un partid neparlamentar, care apoi se zbate să supravieţuiască.

În perioada de glorie a PNŢCD , Ion Diaconescu este pe rând, preşedinte al partidului, după moartea lui Coposu, apoi preşedinte al CDR şi al Camerei Deputaţilor.

Aşa l-am cunoscut pe senior. Eu tânăr reporter la radioul public, domnia sa, pe cele mai înalte funcţii din stat.

Ce m-a impresionat cel mai mult este faptul că înainte de a fi politician a fost OM.--fb1

Nu ocolea niciodacă cohorta de jurnalişti care îl urmăreau pas cu pas, chiar dacă era miez de noapte, şi când ne vedea alergând spre el, în goana după informaţi, întâi zâmbea, iar apoi ne apostrofa: "Fraţilor, nu vă duceţi acasă, că e târziu".

Mai apoi ne dădea şi informaţiile politice şi nu ezita să ne spună picatenterii din interiorul ședinței.

Ne povestea cum s-au certat colegii de partid în spatele uşilor închise şi niciodată, dar niciodată, nu ocolea dimplomatic întrebările uneori răutăcioase ale jurnaliştilor. Răspundea așa cum se pricepea mai bine.

Ion Diaconescu a fost un politician atipic, de o sinceritate care de multe ori te dezarma. Întotdeauna răspundea întrebărilor cu blândețe în glas.

Seniorul lasă moștenire generaţiilor politice calităţi incontestabile: moralitatea, sinceritatea, simplitatea.

A luptat cu stăruinţă pentru înlăturarea efectelor comunismului, numele lui fiind legat de restiuirea in integrum a proprietăţilor, lustrarea fostelor cadre ale PCR, reforma morală prin Biserică şi privatizarea.

Focul din suflet

A murit însă, cu un foc în suflet. Acela că PNŢCD a rămas un partid la periferia scenei politice, măcinat de lupte şi orgolii politice, mai mult sau mai puţin justificate.

Chiar şi pe patul de moarte, cu ultimele puteri, i-a spus lui Victor Ciorbea: "Dacă pot, îţi mai dau şi fărâma de sufleţel pe care o mai am pentru a salva partidul şi pentru a merge pe drumul dorit de înaintaşi, pe drumul moralităţii, al cinstei, al corectitudinii, al dreptăţii".

Seniorul s-a stins cu sufletul la PNŢCD-ul lui. Acel PNŢCD pe care l-a slujit până la moarte.