La 1 decembrie 2013 se împlinesc 95 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia.

În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, 'unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României'.

În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

Declaraţia de autodeterminare naţională

În acest context, la 29 sep. /12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se poziţiona ,"printre naţiunile libere".

Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula ''Declaraţia de autodeterminare naţională'' şi făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate ''să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române''. Totodată, se cerea 'afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională'. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918. Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu).

Preşedinte desemnat a fost Ştefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan.

Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toţi românii să fie ''mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei''.

CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni.

Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum ''Adevărul'', ''Drapelul'', ''Glasul Ardealului'', ''Gazeta Poporului'', ''Telegraful Român''. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul ''Românul'', suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea ''puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească''. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.

Vasile Goldiş a declarat că ''naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii''.

Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Marea Adunare Naţională, "decisivă"

În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: ''În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (...) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă''.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru ''unitatea naţională a tuturor românilor''.

Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: ''Veniţi cu miile, cu zecile de mii - se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire''.

Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: ''cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună''.

În timp ce pe câmpul lui Horea mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră.

Lucrările şedinţei au început la ora 10,30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic ''Pe-al nostru steag e scris unire''.

Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soseşte George Pop de Băseşti - preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului.

Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: ''Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc''.

AUDIO Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia Unirii de la 1918

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: ''Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească''.

FOTO: Vasile Goldiş

În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Textul Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale

Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.

''În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ'', scria ziarul 'Libertatea'.

La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României hotărăşte ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a României. Primul 1 Decembrie ca zi naţională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990.

De altfel, în fiecare an, atât la Alba Iulia, cât şi în toate oraşele mari din întreaga ţară au loc manifestări şi ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie, evenimente care îi reunesc pe românii de pretutindeni.

Sursa: Agerpres