În ultimele două decenii, România a înregistrat un ritm susținut de creștere economică, impulsionat de procesul de integrare europeană, de reformele structurale implementate înainte și după aderare, precum și de accesul la piața unică și la fondurile Uniunii Europene.

Țările CEE (inclusiv România) au crescut rapid în ultimele decenii, dar cu dezechilibre (mai ales în cazul nostru), arată Leonardo Badea (BNR), într-o analiză economică.

Evoluții similare au avut și alte economii din Europa Centrală și de Est cu care ne comparăm frecvent, având în comun un stadiu apropiat de dezvoltare economică precum și tranziția de la economia de comandă la economia de piață.

Este, așadar, justificat să afirmăm că integrarea în Uniunea Europeană a jucat un rol esențial pentru progresul economic rapid observat în România, Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria.

Dintre acestea, țara noastră s-a remarcat printr-un ritm de convergență mai accelerat, reușind să recupereze decalajul important pe care îl avea în urmă cu 20 de ani față de Ungaria și Polonia, din perspectiva PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare.

Totuși, mai ales în ultimii ani, înainte chiar de debutul perioadei de crize suprapuse, în România, ritmul de creștere economică superior celui consemnat, în medie, de alte state din regiune a fost însoțit de dezechilibre.

Efectele pandemiei de COVID-19 și ale războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei au fost și rămân importante pentru toate economiile din regiune, dar România a intrat în această perioadă de turbulențe economice având deja un nivel semnificativ mai mare al dezechilibrelor, iar ulterior acestea s-au accentuat.

Comparațiile la nivel regional sunt semnificativ nefavorabile pentru economia noastră în ceea ce privește amploarea și persistența deficitului fiscal și a deficitului contului curent, precum și din perspectiva ritmului de creștere a datoriei publice. Mai ales în anul 2024, dominat în plan social de evenimentele politice și electorale, aceste probleme economice au devenit tot mai acute.

Dezechilibrele mari fac necesară o analiză serioasă a modelului de creștere.

În acest context, este pe deplin justificată preocuparea pentru ajustarea modelului de creștere economică al României, atât în vederea revenirii la o traiectorie sustenabilă, care să limiteze apariția dezechilibrelor pe termen mediu, cât și din perspectiva – mai largă, dar la fel de importantă – a evitării capcanei venitului mediu. Strategia de ieșire din situația economică dificilă în care ne regăsim astăzi trebuie să adreseze deopotrivă aceste două elemente.

Provocarea este cu atât mai mare cu cât ajustarea trebuie realizată pe fondul unor condiții generale nefavorabile: comerțul internațional și economiile partenere sunt afectate de importante tensiuni geopolitice, precum și de amenințarea creșterii tarifelor comerciale, iar economia locală traversează o fază de încetinire accentuată, mai susține Leonardo Badea.

Chiar dacă soluția nu este evidentă, este cert că un model economic sănătos nu mai poate fi construit pe expansiunea consumului necorelată cu productivitatea, pe direcționarea investițiilor către activități cu valoare adăugată scăzută sau pe menținerea unor lacune în colectarea veniturilor bugetare.

O abordare structurată a acestei probleme duale formulate anterior necesită discutarea etapizată a celor două întrebări cheie.

Cum poate România să crească sustenabil, limitând acumularea dezechilibrelor macroeconomice?

În principiu, ideea de echilibru în economie se referă la o situație în care aceasta funcționează eficient, nu generează externalități negative și nu există o discrepanță mare între cerere și ofertă. Într-un mecanism atât de complex, aceasta este însă greu de menținut în mod natural pentru perioade lungi de timp. Apariția dezechilibrelor este firească, important este ca ele să nu persiste și să nu se accentueze dincolo de anumite praguri, care și ele diferă în funcție de context.

John Maynard Keynes a introdus, încă de la începutul secolului XX, ideea de bază a teoriei dezechilibrului economic: aceea că prețurile nu se ajustează suficient de rapid pentru a restabili automat echilibrul dintre cerere și ofertă. Ca urmare, piețele pot funcționa ineficient, ceea ce conduce la instabilitatea prețurilor și la ajustări lente ale cantităților tranzacționate.

Pe această temelie conceptuală, teoria dezechilibrului a fost ulterior extinsă și formalizată. O contribuție esențială aparține lui Barro și Grossman (1971), care au propus un cadru analitic riguros pentru studierea dezechilibrelor simultane pe mai multe piețe, în care politicile monetare și fiscale au efecte reale, tocmai pentru că prețurile nu se ajustează instantaneu.

Această abordare se înscrie în cadrul așa-numitelor modele Old Keynesian, care au inspirat ulterior introducerea explicită a rigidităților și fricțiunilor în modelele macroeconomice moderne. Lucrări recente, precum cea a laureatului Premiului Nobel, Thomas Sargent (2023), respectiv cele ale unor reputați economiști Roger Farmer (2008) sau Robert Barro (2025), oferă o prezentare detaliată a acestei familii de modele.

De altfel, modelele dinamice stocastice de echilibru general (DSGE) utilizate pe scară largă în prezent, atât în cercetarea economică, cât și în formularea politicilor economice, preiau elemente ale teoriei dezechilibrului prin introducerea de fricțiuni nominale și reale. Astfel, dezechilibrul este modelat ca rezultat al unor mecanisme de ajustare incomplete, lente sau costisitoare, în cadrul unui model de echilibru rațional.

Din perspectivă empirică, dezechilibrele macroeconomice sunt un fenomen recurent, atât în economiile dezvoltate, cât și în cele emergente. Totuși, frecvența, severitatea și persistența acestor dezechilibre tind să fie considerabil mai mari în cazul economiilor în curs de dezvoltare, din cauza vulnerabilităților structurale și a unei capacități instituționale mai reduse de a răspunde eficient la șocuri.

Atunci când dezechilibrele au o amploare redusă și sunt generate de factori endogeni – cum ar fi politici prociclice, slaba colectare fiscală sau rigidități structurale – ele sunt gestionabile prin măsuri interne bine calibrate.

În schimb, atunci când deficitele devin mari, cronice și persistente, ele tind să se autoalimenteze: economia și actorii săi – gospodăriile, companiile, administrația publică – ajung să se adapteze la un mediu caracterizat de stimuli fiscali permanenți și de politici tolerante față de dezechilibru. În timp, acest lucru erodează disciplina economică, reduce presiunea pentru eficiență și inovație și afectează capacitatea sistemului de a reacționa robust și credibil în fața crizelor.

Totodată, dacă dezechilibrele se manifestă pe fondul unor șocuri externe de natură globală – de exemplu, tensiuni geopolitice, schimbări în condițiile financiare internaționale sau perturbări majore ale lanțurilor de aprovizionare – sau sunt amplificate de acestea, procesul de ajustare devine cu atât mai mult unul foarte dificil, iar spațiul de manevră al autorităților naționale este restrâns substanțial.

Ultimele două paragrafe de mai sus reprezintă, din păcate, o radiografie destul de exactă a situației de astăzi a economiei noastre.

Dezechilibre se pot manifesta și punctual, pe piața muncii, pe piața bunurilor și serviciilor, iar cele mai mediatizate și care apar cu cea mai mare frecvență sunt cele de pe piețele financiare.

Pe piețele de bunuri si servicii, o cauza relevantă pentru potențiale dezechilibre în contextul actual este reprezentată de restricțiile de natură comercială care există între țări sau blocuri economice. Deși sunt aplicate cu scopul de a corecta o serie de disfuncționalități, adesea politicile protecționiste dau naștere în fapt altor probleme cu implicații mult mai profunde și care au efecte în întreaga economie. Țintind încurajarea pe termen mediu a dezvoltării ofertei interne, protecționismul are în primă instanță efecte negative asupra consumatorilor sub forma unor prețuri mai mari și a reducerii diversității și calității bunurilor disponibile. Pentru că cel mai adesea se ajunge la extinderea pe orizontală a barierelor din calea liberului schimb, în rundele ulterioare sunt afectate fluxurile financiare și de capital tehnologic, precum și inovarea, ceea ce, pe termen lung, perturbă creșterea economică.

Relația dintre creșterea economică și intensitatea relațiilor comerciale internaționale este una ciclică și bidirecțională.

O economie în expansiune stimulează, de regulă, creșterea importurilor și exporturilor, contribuind la consolidarea interdependențelor comerciale și, adesea, la aprofundarea cooperării diplomatice. Aceste dinamici pot crea un cerc virtuos în care comerțul internațional susține, la rândul său, creșterea economică. În perioadele de încetinire economică, însă, tendința multor state este de a recurge la măsuri protecționiste pentru a-și apăra sectoarele interne. Astfel de politici pot duce la tensiuni comerciale, fragmentarea lanțurilor globale de aprovizionare și afectarea ritmului de creștere la nivel internațional.

Analiza completă poate fi consultată în acest link.